Creasta Vârtopel-Arpaşel, M-ţii Făgăraş

           Dimineaţa de sâmbătă, 29.06.2013, ne-a întâmpinat cu multă umezeală. Roua din iarbă şi urmele ceţii nu ne-au grăbit să ajungem într-un traseu unde alunecarea ierbii şi a stâncii nu ne-ar fi fost de folos. Aşa că, după ce toţi concurenţii au pornit către Negoiu, am luat-o şi noi (Marius, Jhonny, Anca şi Alex) încet în cealaltă direcţie, să cunoaştem Vârtopelu şi Arpaşelu altfel decât din priviri.

 
Google has deprecated the Picasa API. Please consider switching over to Google Photos

           Entuziasmul nu era tocmai în floare, stânca era încă udă, vremea părea a fi capricioasă, iar urcuşul… e tot urcuş… Dar ajungem cu inima gata în apropierea crestei. Cu câteva dezbateri, am hotărât să începem dinspre Poarta Zmeilor, nu înainte de a privi, din potecă, zona de grohotiş pe unde ne vom retrage.

           Urcăm spre creastă şi apoi facem pauză de echipare şi împărţeala pe echipe. Alex şi Jhonny se văd a fi mai pe-o greutate, iar Marius trebuie să mă ghideze pe mine, cea care încheie plutonul. Creasta nu se arăta a fi dificilă; cel puţin nu reuşeşte să ne sperie mai mult decât norii ce se adună în spatele nostru. Aşa că Alex grăbeşte pasul şi ne trezim într-un foc continuu care ne face să suflăm mai greu.

           De pe muchia îngustă pe care trebuie să înaintăm, nu se vede întotdeauna prăpastia din laturi, din pricina ceţii. Dar pe alocuri se deschide câte un hău şi câte un peisaj care adaugă la respiraţia accelerată, dar şi la plăcerea traseului. Băieţii îmi verifică adeasea starea de spirit, dar nesiguranţa mea e legată mai multă de rapel decât de căţărat.

           Şi încet-încet ajungem la urechile de iepure. Alex ne avertizează din start să nu prindem anumite bucăţi de stâncă, desprinse parcă din restul muntelui şi pregătite să se lase luate în braţe şi să se tăvălească la vale. Urcuş-rapel, urcuş-rapel-rapel, şi am trecut şi de urechile de iepure. M-am mai liniştit. Nu mai am decât rapelul final. Porţiunile de caţărare sunt drăguţe. Singurul lor neajuns e faptul că stânca nu s-a uscat destul şi că există riscul să apuci prize ce o iau din loc.

          După urechile de iepure, poteca nu mai e aşa vizibilă ca înainte. O luăm pe brâne înguste, înierbate şi alunecoase, dar vremea nu ne îngăduie să ne gândim mult şi să zăbovim. Înainte pe muchie! Privirile ni se opresc stânga şi dreapta. Petice de zăpadă, capre negre, privelişte ieşită din ceaţă, izvoare, câţiva rododendroni… şi ajungem la capăt.

          Ştim că trebuie să se termine cu 2 rapeluri, dar hotărâm să facem unul mai lung. Şi hotărârea se dovedeşte a fi una înţeleaptă. Întrucât lanţul de rapel e îndreptat într-o direcţie aruncăm şi corzile în direcţia aceea, dar se pare, că nu e cea gândită de cei ce au amenajat traseul. Aşa că, semicorzile noastre legate ne scot jos fără probleme dintr-o bucată. Pe partea aceea e imposibil să faci două bucăţi. N-ar fi fost rea o săgeată desenată lângă lanţ sau măcar să fi întrebat noi înainte. Pentru mine acest ultim rapel a fost cu strâgere de inimă. Şi cel mai lung şi cel mai intens. Surplomba m-a lăsat dintr-o dată atârnată fără să ajung cu picioarele la stâncă. Puţine emoţii, puţină învârteală, puţin dat din picioare, dar până la urmă am răsuflat uşurată pe grohotişul unde trebuia să ajungem.

         Acum primesc strângerea de mână bine-meritată. O creastă frumoasă, parcursă într-un timp record – 3 ore jumate, puţin sălbatică, ce te îmbie cu peisaje adânci, cu grija fiecărui pas ce-l faci şi cu multă bucurie. În această minunată aventură au fost: Jhonny, Anca, Marius, Alex.

Distribuie mai departe ...

4 Comments

  1. E uluitoare creasta, visez de mult timp să o fac şi sper să o fac cât mai curând, m-am uitat cu mare drag la pozele voastre, păcat că nu aţi avut vreme bună să nu vă grăbiţi şi să faceţi poze mai multe, felicitări…

  2. Frumos si periculos! Dar va felicit pentru curajul vostru nebunesc 🙂 ,frumoase poze,aveti grija de voi!

Comments are closed.