
Visez la acest superb vârf de când am început să merg la munte, de când am început să caţăr flacăra s-a aprins mai tare şi a fost tot mai vie. Am avut două tentative de a merge pe acest minunat vârf în 2013 şi în 2015 dar din cauza oamenilor şi a diferitelor probleme nu s-au aliniat astrele să putem merge. Anul acesta am avut alte planuri dar cum echipa noastră nu a fost hotărâtă şi au luat-o fiecare pe drumul lor am fost nevoit să îmi fac alte planuri.
Ca la orice expediţie ne lovim de două probleme: sponsorii (Mulţumim guvernului cu ghilimelele de rigoare că au stricat legea sponsorizării), şi a doua problemă ar fi echipa. Vorbim de un vârf tehnic 80 % din traseu este de căţărat, deci trebuie să ai un partener pregătit şi cu care să mergi foarte des la căţărat. Mi-am dorit să merg acolo cu 3 persoane dragi mie şi care cred eu că ar fi făcut faţă provocării acestui minunat vârf, prima persoană abordată nu s-a simţit pregătită şi a zis că poate la anul… a doua persoană a suferit o intervenţie la genunchi şi nu a vrut să forţeze(sper să mergem înpreună pe acest vârf pe altă rută), a treia persoană nu a putut veni din alte cauze….
A doua problemă a fost sponsorizarea care a venit chiar pe ultima sută de metrii, pot să zic că chiar îmi pierdusem speranţa de a putea merge undeva anul acesta dar am dat câteva telefoane şi unii mi-au răspuns pozitiv, unii nu mi-au mai răspuns şi unii se gândesc şi acum dar totuşi mulţumim din suflet:
– Interprindere Individuală Ivanic Nicoleta şi domnului Ivanic Ioan,
– Primăria Comunei Someş-Odorhei şi domnului Horincar Liviu,
– Transilvania Broker Bistriţa şi domnului Login Gabriel,
– Inter Arte Turda,
– Diego Baia-Mare.
Partenerul meu de această aventură a fost domnul Stelian Dimcea din Constanţa cu care aveam la activ 3 expediţii internaţionale dar nici una aşa de tehnică. Plecăm din Bucureşti cu avionul până la Milano, ajungem aici dar cu puţine emoţii din cauza haosului din aeroportul din Bucureşti unde era să pierdem avionul chiar dacă eram cu două ore şi ceva inainte de decolare, dar mno suntem totuşi în România.
Din aeroport plecăm în centrul la Milano cu un bus care costă doar 5 euro. Acolo schimbăm busul pe metrou şi ajungem la autogara de unde trebuia să luăm un alt bus să ne ducă în Cervinia. După 4 ore ajungem în Cervinia, un oraşel cochet aflat la altitudinea de 2000 m, mergem la centrul de informare turistică care ne dau detalii de rută, vârf vreme dar ne şi avertizează că anul acesta pe această rută au decedat 8 persoane. Ne cazăm la un hotel de 3 stele cu suma modică de 90 de euro pe noapte. A doua zi plecăm spre Refugiul Duca degli Abruzzi I Orionde-2885 m, unde ştiam că nu ai voie cu cortul şi nu am mai cărat cortul, mare greşală, ai voie să stai cu cortul dar un pic mai sus de cabană, aşa că ne-am cazat aici cu suma de 70 euro de persoană cu cina şi micul de jun inclus.
După micul de jun pregătim rucsacii şi echipamentele necesare pentru următoarele 3 zile. Pornim spre Refugiul Carrel, la început am avut parte de un soare plăcut apoi cum urcam treptat a venit ceaţa şi apoi am avut parte de ninsoare pe ultimele două ore de ascensiune, cum tot urcam eram fascinaţi de măreţia acestui munte că din când în când pierdeam poteca dar ne tot redresam şi avansam binişor până am ajuns sub creasta Leone, aici trebuia trecut pe sub ea unde totul era foarte friabil, trebuia să ai grijă la fiecare pas şi să verifici de două ori dacă ii bine să pui mâna pe acel bolovan, dar fără incidente depăşim această traversare. Mai urcăm apoi avem ceva de căţărat nu greu dar foarte expus şi fără gram de asigurare, depăşim obstacolul şi mergem inainte, trecem de câteva corzi fixe şi ajungem la pasul cel mai dificil din traseu până la refugiu, pierdem vreo 50 de minute dar reuşim să il trecem cu bine, eram în asigurare când aud o avalanşe de pietre sub noi, îmi întorc capul şi văd pietrele căzând dar din păcate era şi un om care se prăbuşise sub creasta Leone sau sub capul Leului, îl văd cum face trei rostogoliri şi apoi dispare în abis… încep instant să plâng…să tremur şi să mă întreb de ce? … vreo 15-20 de minute nu am putut să fac un pas…nu ştiam ce e cu mine, între timp apare elicopterul care a început căutarea acelui om… Am reuşit cumva să mă adun şi să plecăm mai departe, ajungem sub refugiu, totul era alb, alunecos din cauza ninsorii aici avem tendinţa să mergem spre stânga, înaintez vreo 20 m şi constat că eram sub budă , nu asta era problema era o pantă foarte înclinată şi la vreo 6 m de mine urma un hău de peste 1000 de metrii, mă întorc destul de inspirat şi reuşim cumva să ieşim din situaţia asta totul sub privirea altor montaniarzi care totuşi puteau să ne avertizeze că nu suntem pe ruta bună.
Ajungem la refugiul Carrel 3885 de metri, aici foarte multe echipe şi tot veneau, ne bagăm la căldură şi începem să socializăm cu diferite echipe să ne putem face planuri pentru ziua următoare. Aici ne întâlnim cu alţi români, ne înprietenim rapid şi povestim strategii pentru vărf. Până se lasă seara tot apar echipe şi nu mai este loc de dormit în refugiu, unii dorm pe mese, alţii pe bănci, alţii pe jos, iar unul chiar în rastelul de echipamente, dar câtuşi de puţin reuşim să adormim în mirosuri inbietoare de transpiraţii şi şosete…
Ziua cea mare sau „ Summit Day” începe în jurul orei 4, forfotă multă, pregătiri peste pregătiri şi tot amânăm momentul plecării, frig afară, îngheţat şi era obligatoriu de plecat în colţari, un pic prea devrem pentru gustul nostru dar nu avem ce face şi pornim, primul pas greu coardă fixă îngheţată, traversare asigurată cu lanţ care era acoperit de gheaţă, totul era înpotriva noastră, după ceva timp de urcat dăm de primul ambuteiaj care ne face să adunăm frig şi timp pierdut, am stat acolo aproximativ 1 h şi 45 minute de unde am decis că cel mai bine pentru siguranţa noastră e să ne întoarcem la refugiu.
Întorşi la refugiu am mai odihnit un pic şi am aşteptat ca soarele să îşi facă apariţia să dezgheţe poteca să nu mai fim nevoiţi să folosim colţarii la coborâre. Aici ne întâlnim toţi românii şi ne facem planul de bătaie să coborâm grupaţi şi să folosim toate corzile pentru rapelat. In timp ce stăm pe terasa refugiului vedem un om care a greşit şi el ruta ca şi noi şi a mers spre un punct foarte critic de unde putea să alunece şi să fie în acea statistică nedorită, am sărit rapid fără ezitare şi l-am ajutat cu o coardă asigurat din balustrada refugiului(Vorba lui Cătălin omul era într-o situaţie de câcat atâââât la propriu cât şi la figurat), noi am fost doar la prpriu…
Începem coborârea în echipă de 6 oameni şi folosim 4 corzi pentru a rapela şi a coborâ cât mai în siguranţă, avem parte de o coborâre dificilă şi pe alocuri chiar dacă eram şase tot reuşim să pierdem poteca de câteva ori, dar tot e bine când se termină cu bine, ajunşi în Cervinia pecăm spre camping, unde rămânem peste noapte.
Ajunşi acasă ne bucurăm de această minunată aventură şi spunem cu toată inima este un vârf frumos, greu şi nu ai ce căuta dacă nu eşti pregătit. Am abordat vârful pe ruta Italiană şi sper să mă întorc la anul pe ruta Elveţiană, mai pregătit şi mai motivat.