Mont Blanc – Atât de aproape…

       Visele atârnă la limita dintre realitate şi fantastic. Ne găsim porniţi adeseori să le atingem şi să le ţinem strâns în palme ca şi cum ar fi ceea ce ne definesc în viaţă. Dar când porneşti în atingerea unui vis, poţi alege drumul, dar nu poţi alege obstacolele, poţi alege oamenii care te vor însoţi, dar nu-i poţi alege pe cei ce-i vei întâlni, poţi alege data, dar nu poţi alege vremea, poţi alege antrenamentul, dar nu poţi alege felul în care te simţi, poţi alege mâncarea, dar nu poţi alege pofta, poţi alege să fii hotărât până la capăt, dar nu poţi alege limitele pe care viaţa ţi le aşează…

     Din Austria am pornit destul de hotarâţi să prindem un loc de campare undeva pe lângă  Saint-Gervais. Dar ora târzie i-a pus pe toţi la culcare, lăsând totodată şi barierele de rigoare la poartă. După o îndelungă căutare, am poposit la poarta campingului Des Iles, şi… ne-am odihnit oasele în maşină. A doua zi dimineaţă ne-am cazat. Au urmat pregătirile. În depărtare se vedeau nişte culmi înzăpezite: “În curând nu veţi mai părea intangibile!”. Căldura de afară ne-a îndemnat şi pe noi ca pe numeroşi francezi să ne îmbăiăm în frumosul lac de la poarta campingului. Ne va fi dor de căldura aceasta şi nu vom mai râvni la răcoare acolo, la înălţime…

      Dimineaţa devreme am pornit spre Gare-Saint-Gervais-les-Bains-Le Fayet şi ne-am îmbarcat în Tramway du Mont Blanc, în schimbul a 30.40 euro (bilet dus-întors). Am fost anunţaţi că în staţia Nid d’Aigle (2372 m) se lucrează, iar ultima oprire va fi la Mont Lachat (2115 m), de unde va începe urcarea către Tete Rousse. Zis şi făcut! Am coborât, ne-am tras sufletul şi am pornit pe poteca pe care erau deja înşiraţi mulţi turişti. Am fost instruiţi să nu o luăm pe calea ferată până la Nid d’Aigle şi să alegem ruta propusă de ei. Am urcat, aşa, cu paşi când mai vioi, când mai obosiţi… Alex şi-a adus cu el din Austria, ca suvenir, răceala ce părea a-şi cere mai multe drepturi. La Tete Rousse (3167 m) locurile de corturi erau deja pregătite. Weekend-ul tocmai trecuse şi lumea cobora cu palmaresul de vârfuri îmbogăţit. Acum nu ne mai rămânea decât să ne hidratăm şi să ne odihnim. În faţă, Grand Couloir se dezlănţuia din când în când cu câte o avalanşă de pietre rebele: “Mâine, vom fi şi noi printre cei ce aleargă pe trecerea de pietoni a culoarului.”

       Alex nu se simţea mai bine deloc, dar am pornit totuşi, a doua zi dimineaţă, spre Gouter (3817 m). Urcarea a fost interesantă, mai mult pe vertical, dar cu cabluri în locurile mai mult sau mai puţin expuse. Pe muchia îngustă a culoarului pe alocuri puteai alege între mai multe poteci apropiate ce se întâlneau şi asta ne-a fost de ajutor, căci se circula intens în ambele sensuri. Şi la Gouter, locurile de cort erau pregătite în zăpadă. Ne-am instalat corturile şi ne-am îndopat cu zăpadă topită îmbunătăţită cu aromă de ceai şi supă. A doua zi aveam să fim ca cei pe care-i urmăream cum coboară, unii zâmbitori, alţii parcă pe punctul de a se desface în bucăţi de epuizare. Oare care din ei vom fi? Alex s-a retras la cort obosit de răceala care la altitudine prinde proporţii. Noi sperăm totuşi să-şi mai revină şi să poată urca. Aveam o singură şansă conform meteorologilor, care în zonele astea nu se prea înşeală. Dimineaţă se anunţa vreme bună ce urma să se transforme în furtună spre amiază/seară, care se va face simţită şi în ziua următoare.

     Dimineaţă, pe la 3.00 a.m. deja se văd luminiţe pornite pe traseu. Alex nu se poate ridica din cauza bolii, Steli a visat urât în scurtul timp în care a adormit şi nu se simte în apele lui, aşa că eu (Anca) şi Jhonny hotărâm să încercăm. Se arată senin, doar un vânt, deocamdată firav bate printre corturi. Pornim urcarea al cărei capăt nu se vedea, mai ales la lumina frontalei. În doi merge mai uşor şi reuşim să depăşim câteva echipe. Vântul se înteţeşte. Facem pauze doar când cei din faţa noastră se opresc, asta dacă nu reuşim să-i depăşim. În stânga cerul pierde din negreală ca şi cum, de jos, de undeva cineva i-a aprins o lumânare mare, dar cu flacăra acoperită. Soarele se zbătea să răsară, încă timid. Zăpada îngheţată prinde bine ghimpii colţarilor. În faţă nu se văd decât luminiţe. Iar noi vorbim doar cu gândurile nostre… Vântul se încoardă tot mai tare. În mai puţin de 3 ore ajungem la refugilu Vallot (4362). Vântul este atât de puternic încât hotărâm să poposim puţin în el. Alţii ne-au luat-o înainte şi în urma noastră, mulţi alţii, dintre cei care nu au renunţat pe parcurs, se adăpostesc de vânt. Refugiul huruie în jurul nostru sub biciuirile vântului şi toată lumea asteaptă tăcută să se potolească. Mulţi ar mai vrea să intre în refugiu, dar suntem deja adunaţi ca în borcanul cu murături. Am pierdut noţiunea timpului, dar după ce soarele s-a arătat frumos pe cer am hotărât să ieşim şi să înfruntăm vremea de afară. Am pornit spre creasta îngustă pe care câţiva se chinuiau să o coboare, înclinaţi de puterea suflării. După ce câteva rafale m-au aruncat din potecă, am hotărât că nu e sigur să înaintăm pe muchia îngustă în condiţiile astea şi am făcut cale întoarsă. Atât de aproape… Coborârea a fost foarte rapidă, singurul impediment fiind, bineînţeles vântul, care mă tot abătea de la potecă.

     La tabără, Alex se simţea mai rău şi am hotărât să coborâm cât mai repede la o altitudine cât mai mică. Aşa că, în seara aceleiaşi zile, ne-am întors la Camping des Iles. Mont Blanc-ul va fi aici şi când vom fi sănătoşi, şi când nu va bate vântul… Dar am învăţat că visele fac parte din ceea ce suntem şi câteodată ne pun la încercare. Şi oricât de greu sau uşor ar părea realizarea unuia din ele, ne pot defini numai atunci când ne întoarcem acasă, cu bine, să-l putem povesti.

Mulțumim sponsorilor și colaboratorilor pentru această reușită:

    – Magazinului DaVision din Turda – http://davision.ro

    – Domnișoarei Claudia Burnaz.

    – Domnișoarei Aura Opriș.

    – Domnului Sebastian Mărginean.

Distribuie mai departe ...

2 Comments

Comments are closed.