Scăriţa Belioara

          Cred că deja toţi cei ai muntelui cunosc circuitul clasic al Scăriţei-Belioara. De când s-a întâlnit pădurea cu focul, anul trecut, am ajuns să o văd şi a doua oară. Şi înţeleg din ce în ce mai bine cum se face că, un traseu de munte nu poate deveni plictisitor, chiar de-l vezi de nenumărate ori.

          Porniţi din Poşaga pe marcaj, urcarea a fost mai degrabă vioaie (poate nu chiar vioaie pentru Ozy), decât înceţoşată cum vroia vremea să o facă. Poteca mai lunecoasă şi îmbibată binişor cu apă nu ne-a ţinut mult aţintită asupra ei. Ghiocei cu duiumul şi-au scos gâtul lor aplecat şi ne-au salutat la tot locul. Eu am fost mai degrabă avidă după brânduşe şi pe măsură ce zăream câte una ca o suliţă ieşită crudă din pământ strigam după ea: „Brânduşa!”. Normal că strigau şi ele înapoi după mine „Anca!” că doar suntem într-un desen animat. Când să ni se arate panorama înălţimii, ceaţa n-a mai avut milă. Nici lapoviţa. Nu puteam decât să ne amintim frumuseţea depărtării ce s-ar fi văzut (cei care au mai văzut-o). Aşa că nu am poposit mult prin înălţimi.    

           Partea de pădure arsă ne-a cam prins în mreje. Ne-am afundat prea mult în ea şi de pe un copac pe altul, pe sub crengi, peste crengi, printre trunchiuri arse şi căzute, doborâte, peisajul din jur arăta a disperare. Ceaţă în depărtare, negrul arsurii sub picioarele noastre, poteca pierdută, crengile uscate, ne-am simţit şi noi înconjuraţi de nelinişte… cum trebuie să se fi simţit pădurea când focul o înconjura şi îi pătrundea în inima copacilor şi-i apleca trunchii… şi noi aplecaţi pe sub trunchiurile căzute, scoţând capul peste ele, căutând ieşirea din flăcările stinse spre poteca înnegrită. Am ieşit cu bine. Şi noi şi pădurea. Ghioceii vesteau o altă primăvară, alţi boboci. Iar brânduşele, încă timide ţâşnind din maro, negru şi alb, arătau că mai poate fi culoare. Întoarcerea am făcut-o pe drumul ce ne arăta Coşul Boului de parcă ar fi fost suficient de aproape încât să-l atingi cu braţul drept. Dar urcarea până la el n-ar fi fost atât de simplă pe cât de frumoasă se arăta.                                                              

           Plimbarea noastră scurtă prin parcul Scăriţei-Belioara, cu panourile ei de avertizare rupte, cu copacii ei căzuţi, cu negrul ei întins ca un gazon, cu ceaţa ei acoperitoare, nu poate fi decât o îmbrăţişare a primăverii. Nici o tură nu e la fel, chiar dacă paşii tăi au mai călcat acolo. Şi ghioceii au mai ieşit acolo, dar nu ştiau acum că vor ieşi cu albul lor fragil în negrul arderii din vară; şi brânduşele au mai ieşit acolo, dar nu ştiau că suliţa lor violetă înţeapă ceaţa aceea urât si se face peisaj ai înălţimii ascunse. Unii din noi am mai călcat acolo, dar cu alt suflet, cu alte flori în gând, cu alte dorinţe, cu alt efort, cu alte zâmbete…        

           În această minunată tură au fost : Anca, Radu, Ozy, Alex.

Distribuie mai departe ...

4 Comments

  1. Frumoasa tura si felicitari pentru ca tot ati mers chiar daca stiati ca vremea nu va fi buna. Spor in toate…

  2. Ma bucur tare mult ca ati inceput primavara in forta!!! Mereu o descriere minunata si oameni minunati! Va pup 😀

Comments are closed.