Jun 272012
 

         Vineri, înainte de amiază ne îmbarcăm în autocar, deocamdată doar cu gândul la culmi. Parcă din Sibiu se apropie mai mult. Vin către noi. De aici se umple trenul, vorba unora: “cu oameni şi…turişti”. Prietenii de la Măgura Cisnădie au pornit şi ei pe drumuri alese, ca noi, doar puţin mai depărtate, şi cu alte gânduri. I-am lăsat în urmă, când ne-a lăsat trenul în urmă, în gara din Turnu roşu. Dar ne-am luat în buzunare din voioşia lor şi cântecele frumoase la chitară pe care le-au pornit în tren.


      
Din Turnu roşu am pornit ca oile după oamenii mulţi care au coborât, căutând drumul… Nu era decât unul. Bine pavat şi frumos, cu ghid inclus: un domn ce şi-a început domnia la un moment dat în zi, cu un pahar de cine ştie ce licoare magică ce te face şi mai magic. Ne-a condus până unde i s-a arătat uliţa şi ne-a îndrumat pe-acelaşi drum mai departe. Nu avea să fie greu. Cel puţin o vreme. Steli şi-a adus ceva demoni de acasă care i-au stricat starea de bine şi ne-a tot ameninţat că-i merg greu picioarele. Am mai întrebat pe ici pe colo de potecă, oamenii nu lipseau cu desăvârşire, dar nici marcajul. Doar că la înserare, după ieşirea din pădure, când creasta se vedea mai mare şi mai adevărată, nu s-a mai văzut marcajul şi nici urmele a ceea ce fusese cândva poteca. Ne-au întâmpinat nişte brusturi frumoşi şi în floare, înalţi până la brâu şi cât se poate de primitori. Noi n-am crezut în ospitalitatea lor şi când i-am ocolit, jap! între urzici! O nimica toată, ne veneau doar până mai sus de genunchi. Am bălăurit aşa ceva vreme, dar poteca avea treabă în altă parte iar lumina zilei şi ea s-a pornit cu ceva gânduri de somn. Aşa că, având sticlele deja pline (izvoare am tot întâlnit) ne-am oprit la primul loc ce se lăuda a fi mai drept. Aprins foc, făcut mâncare, pus dorinţe la stele căzătoare, găsit izvor la 1,46 minute distanţă şi plecat la somn. Băieţii au dormit chirciţi în uşa cortului, căci locul drept parcă se strâmbase peste noapte. Izolirul meu avea boloboc şi sistem de îndreptare automată, aşa că m-am odihnit ca un prunc.

       Sâmbătă, ne-am dorit să reluăm marcajul şi să călcăm creasta în picioare, dar poteca era în continuare dusă cu treabă. Am luat-o pe o potecă oarecare ce ducea în sus şi asta a fost! Banda roşie a devenit călăuza noastră! Pe Steli l-au tot chinuit demonii: i-au luat culoarea din obraji, forţa din picioare şi binele din starea de bine. Ne-am văzut de creastă, mai printre oi, mai pe la Avrig, la lac, până la Vf. Scara. Cu urme de ceaţă în jurul lui şi cu norii în cârca noastră. Am stat puţin şi am privit albul ceţii. Nu-mi ajungea privirea. O mână gigantică părea că se întinde peste muchie şi vrea să-şi prindă surata ce se ridică albă din vale. Se întindea şi parcă nu reuşea să treacă muchia, iar surata ei se risipea în eter. Nu se vor întânlni, nu azi sub ochii mei. Ca vârfurile ce se privesc şi nu se ajung decât sub tălpile mele.
       Ajunşi la refugiul Scara, ne-am gândit să poposim. Cu norii în spate şi cu demonii lui Steli legaţi de picioare, hotărâm că ar fi mai bine să înnoptăm acolo alături de cei 3 slovaci veniţi să ne cutreiere munţii. Alegere înţeleaptă căci îndată s-a şi pornit o furtună cu gândul să petreacă toată noaptea.

       Duminică, furtuna şi-a luat calmantele, dar şi-a păstrat mahmureala şi ne-a ţinut în ceaţă toată ziua. Steli nu a putut scăpa de demoni peste noapte, cum am sperat cu toţii, aşa că s-a hotărât să plece la vale, către Bărcaciu. Noi ne-am văzut de drumul înceţoşat. Am luat Custura Sărăţii la subsioară, cu toţi muşchii noştrii şi nu ne-am lăsat intimidaţi. Negoiul e tot înalt cum îl ştiam. Strunga Dracului tot închisă – drăcuşorul acela stă singur deja de un an. Nu-i nimic! Se poate şi prin Strunga Doamnei. Lacul Călţun nu ne-a arătat decât o capră neagră. Nu ne oprim! În seara asta lacul Capra sau chiar Fereastra zmeilor. Zis şi făcut. Spre seară ceaţa s-a plictisit în jurul nostru. Ne-a lăsat să privim Bâlea şi forfota ei de duminică prin ferestrele ei albe ce se subţiau. La lacul Capra ne-am răcorit picioarele, apoi am urmărit mai departe poteca. Către refugiul din Fereastra zmeilor, limbi de zăpada ba ne-au amuzat, ba ne-au răcorit, ba ne-au convins să ne punem colţarii pregătiţi de acasă. La refugiu prietenii de la Floarea Reginei (Valea Jiului) ne aşteptau cu aceleaşi planuri pentru ziua ce avea să vină: Moldoveanu! Am pornit împreună. Moldoveanule, poteca ta lungă, poteca ta strâmbă ce ne îndoaie genunchii… Urcarea pare că se termină după piatra aceasta, dar piatra mai ascunde o alta; şi mic şi aproape cum îmi pari de aici, tu de fapt ne mai îndoi genunchii şi ne mai înmulţeşti suflarea până să te ajungem. Ai crescut atât, de ce n-am creşte şi noi puterea picioarelor noastre ca să ajungem să îngenunchem norii şi culmile sub privirile noastre. După Moldoveanu, prietenii noştrii s-au întors la refugiu, iar noi ne-am potolit foamea la refugiul din Portiţa Viştei. De aici, urmăriţi de alţi nori deaocamdată liniştiţi, am înaintat pe drumul crestei. Nehotărâţi dacă să ne oprim la refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei, vremea a hotărât pentru noi! Ploaia a avut ceva de împărţit cu pământul, iar vântul s-a îndopat cu energizante ce l-au ţinut alergând până dimineaţă, încât am avut impresia că vrea să ducă refugiul într-o mică excursie. Nici dimineaţă furtuna nu şi-a găsit liniştea, aşa că, după o interogare a stării vremii, am hotărât să o luăm la vale într-un moment de odihnă al ploii. De-abia după vreo două ore de coborâre s-a plictisit şi ploaia măruntă să se mai izbească de hainele noastre. Norocoşi cum suntem în astfel de situaţii, din Complexul Sâmbăta s-a îndurat cineva să ne ducă până în Oraşul Victoria şi de aici drumul spre casă avea să fie mai simplu. Mai simplu să înaintezi spre casă. Între casă şi munţii ce se fac mici în urma noastră. Acasă nu se simte vântul pe piele, curat şi proaspăt. Acasă nu fluieră marmotele şi nu cântă câte o pasăre singuratică. Acasă nu se joacă ceaţa cu crestele şi nu mi se umple sufletul de depărtările albastre. Acasă mă dor oasele, dar nu de oboseala înălţimilor. Acasă mă atacă gândurile multe şi n-au infinitul cerului să le absoarbă… Îi văd cum se fac mici şi îmi înmugureşte deja dorul să mai privesc odată dinsprei ei spre lumea mică.

 Leave a Reply

(required)

(required)

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>